O noua zi s-a intamplat sa-nceapa,
O noua sansa ne-a fost data,
Inima de durere mi-a fost inundata
Cand mi-am dat seama ca iubirea noastra-i moarta…

Iubirea-mi pare un vis greu de-mplinit
De cand tu,de langa mine-ai fugit.
Acum,cand te-ai intors,
Totul pare un film regizat prost.

O noua sansa mi-ai cerut
Cand totul parea pierdut.
O noua sansa eu ti-am dat,
Dar tu de iubire ai uitat.

Acum stau si-mi privesc in suflet,
Totu-mi pare un esec
Peste care cu greu am sa trec
Simtind doar un efect.

Speranta deja a murit,
Tu crezi ca printr-un simplu “Iarta-ma!”,raul a fost risipit,
Dar aceasta vorba mi-ai spus-o de atatea ori
Incat acum cand realizez,imi da fiori…

Iubirea nu-i o lupta de orgolii,
Nu-i un mijloc al autoeducarii!
Iubirea se simte la maturitate
Cand fiecare dintre noi poate sa ia parte.

Cu un simplu “Te iubesc!”,pentru tine totul pare rezolvat,
Pentru mine pare un slogan memorat si repetat.
Prefer sa taci si sa nu ma dezamgaesti,
Decat sa vorbesti si sa gresesti.

O lacrimă…
Se prelinge amar pe obrazul meu,
Priveşte a cugetării spaimă
Visând la întunericul sufletului meu
Ce o dorinţă stranie-l apasă.

Un gând…
În juru-mi totul e pustiu,
E oare-al sufletului glas?
Sau poate…
Nu!Cu siguranţă,
E singura speranţă legată de tine
Neţinând cont de jertfă şi iubire.

O voce…
A ta aş vrea să fie
Să mă cheme-n lumea cea nevie
Şi fară de substanţă
În care iubirea noastră
Rămâne o nedescifrată speranţă.

Culegând:o lacrimă,
un gând,o voce
Realizez ce am facut
Crezând într-un singur
Cuvânt…

Prevăd un viitor mâhnit,
Îmbrăcat în întuneric.
Revăd imaginea durerii
Când sufletul meu a murit
În clipa despărţirii.

Mi-e dor de vise,de culori
Şi de glasul dulcei flori
De plimbările de vară,
Când mă luai de subsoară
Şi-mi şopteai vorbe dulci
Deşi ştiai ca-i să te duci…

N-am în cap decât cuvinte, înţelesuri nedefinite,
Amintiri nemărginite,sentimente ne-mplinite
Scurgându-se în a timpului melancolie
Creând o tragedie printr-o reverie.

Un vis e-o taină pentru mine,
Fără tine nu mi-e bine,
Astfel îmi îndrept privirea
Către bolta luminoasă
Unde văd în depărtare
Că iubirea noastră-i moartă.

A căzut o nouă stea şi speranţa mea cu ea,
Însă ştiu că-i cineva care mă va ajuta
Să privesc în viitor făr’ de lacrimi şi de dor
Să mă uit în depărtare cum o şansă nouă-apare.

Iar tu,vis neîmplinit,
Într-un colţ eu te-am închis,
Şi-am să las în urma mea
Durerea cea mai grea
Care-ai lăsat-o în urma ta…

S.
‘

Cum aş putea pe Făt-Frumos
Să îl arăt şi eu sub pană?
Să-i fac din toc sunând armonios
Poveste într-o iarnă?

Să repet că sta pe-un negru cal
Şi-şi flutura basmaua?
Că bătea pământu-n lung şi-n lat
Cătând-o pe Ileana?

Şi să repet că-i un voinic
Neânfricat şi mândru?
C-apare noaptea pe-un colnic
De unde-şi mână gându’?

În vale-n poartă de castel
Unde visând Ileana,
Stă-ntinsă-n flori de muşeţel
Îngreunându-şi geana?

Veniră bătrâneţile adânci
Şi-astăzi Ileana este,
În poală cu vreo şapte prunci
Spunându-le o poveste:

_A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Un Făt-Frumos bătând poteci
Şi căuta o fată.

Fermecătoare ca o zână,
Cu plete revărsate,
Din creştet până la pământ
Şi sclipitoare-n toate.

În visătoarea-i faţă
Un gând să aibă dor,
Să vadă-n dimineaţă
Un prinţ nemuritor…

Pe când din ochii ei cădeau
Priviri în apa mării,
În gândul ei păreau nimic
Adâncurile zării.

În tâmple palmele-şi ţinea
Şi firea-i visătoare,
Către adâncuri o purta
Călătorind din soare.

Privirea ochilor albaştri
Năştea lumini şi umbre,
Când apunând sau răsărind
Se revărsau din tâmple.

Părea o fee din adânc
Pierdută printre stele,
Şi ca o umbră pe pământ
Se strecura din ele.

În mintea Fătului-Frumos
Prindea contur Ileana,
Şi-n pieptul lui cânta duios
Acoperindu-i geana.

Sub sărutările din vis
Clipeau a sale pleoape,
Ţinându-i ochi întredeschis
Se tremurau în noapte.

Când printre gene se-arătau
Fiorduri de lumină,
În ochii lui se strecurau
Părundu-i că se-nclină.

Întreaga lume,înclinată
O vede-n ameţire,
Căci ameţit e el de fată
Şi plin e de iubire.

Din vis coboară-n al său braţ
Şi lună şi luceferi,
Păreau luceferi alintaţi
Strălucitori şi veseli.

Lipită luna de-al său braţ
Părea încununată,
De mii de stele prinse-n lanţ
Şi zarea minunată

Păreau scânteie de argint
Unitele lor inimi,
Şi răsărind în asfinţit
Se dezlegau din chinuri.

Din chinul dulcelor poveri,
Din chinu-nstrăinării,
Veneau din zare mângâieri
Spre marginile mării.

La ea privind cu ochi deschişi
El vorba-şi face şoaptă,
Când ea-i ţinea pe-ai ei închişi
El dorul şi-l arată.

_Rămâi în vis pe braţul meu
Frumoasa mea Ileană,
Şi scaldă-mă-n surâsul tău
Mângâietor de rană.

Deschide ochii adormiţi
Priveşte-i pe luceferi,
Cum te privesc încremeniţi
De-atâta dor şi temeri.

De teama pierderii de vis
De a te şti pierdută,
Împiedicându-te de-un plâns
Fiind o stea căzută.

Precum din mine tu răsari
Întruchipând perfectul,
La fel te simt pe când dispari
Înconvoindu-mi sceptrul.

Ne-nduplecată vrei s-apui
Luceafăr ce-ţi priveşte,
Aripa-ţi când pe cer te sui
Născând altă poveste.

”Leneş gene ea le saltă
Şi-l priveşte-n faţă drept,
Îndrăzneaţă şi înaltă
I se tremură pe piept.

I se saltă-n colţuri buze
Cu-n fermecător surâs,
Îl întreabă aşa într-o doară
Arătându-şi glasul plâns”:

_Păi dacă el Hyperion
Iubi pe Cătălina,
De ce tu azi nu m-ai iubi
Şi mai numi Cristina?

De ce în vise tu mă vezi
Căzută dintre stele,
Pe când alăturea te-aprinzi
Unindu-te cu ele?

De ce în braţe tu mă prinzi
Dacă mă ştii pierdută?
De ce din viaţă tu mă stingi
Numindu-mă căzută?

Desprinde-te din vis te du
De îmi clădeşte-o lume,
Că toate-n asta mă duru
Ducându-mă-n genune.

Călătorind din alte lumi
La mine te întoarce,
Şi coborându-te-n genuni
Din moarte mă renaşte.

”Şi Făt-Frumos îngândurat
Se-nlătură din vise,
Plecând în lume-ndurerat
Către pământuri zise”:

_Pământuri în fâşii întinse
La capete de ape,
Clădiţi-mi lume nouă din abis
Şi-un răsărit în noapte.

Din fundul mării ridicaţi
Toiag să sparg văzduhul,
Şi-n toată zarea să înalţ
Un loc precum mi-e gândul.

Îmi dau şi razele din trup
Căci vreau a mă renaşte,
Pe-o vie palmă de pământ
De-n abis m-oi întoarce.

Către Cristina să mă-ndrept
Şi s-o trezesc din noapte,
Strângându-i mâinile la piept
S-o rătăcesc din moarte.

Şi dacă sunt nemuritor
Şi nume am Luceafăr,
Cum aş putea să mă cobor
Spre moarte doar în treacăt?

Şi dacă ea,iubirea mea
E-n lume muritoare,
Cum aş putea să mă măsor
Cu-a ei iubire mare?

Îţi dau eu numele-napoi,
Îţi dau şi nemurirea,
Dar fă-mi o lume pentru ea
Să îmi trăiesc iubirea.

_Nemuritor ce din cuvânt
Răsai şi vrei ţărână,
Îţi dau orice dar om de rând
N-ai cum să fii sub lună!

Îţi dau pământ din el să faci
O lume cum ţi-e gândul,
Îţi dau orice acuma taci
Căci pierzi degeaba timpul!

”În ăst răstimp când el pierind
În zare precum vântul,
În urma lui ea se vedea venind
Pe când vorbea cu timpul”:

_Părinte-al meu ce mă făcuşi
O mândră stea în talpă,
Tu dă-mi o palmă de pământ
Răsăritor din apă.

Şi dă-mi un loc ca să-mi aşez
În nemurire soarta,
Lângă Luceafăr să m-aprind
Să nu mi-l fure alta.

Ia-mi tinereţea ce o am
Şi fă-mă muritoare,
Sădeşte-n mine doar un dram
Lumeasca alinare.

_Copila mea,îţi dau ce vrei,
Şi locuri nouă-n ceruri,
Tu pe Luceafăr să îl iei
În mii de alte feluri.

Să-l vezi de-aici din locul tău
Posomorât sub lună?
Ah!Piară-ţi gândul ăsta rău
Şi nu mai fi nebună!

Tu vrei să fii o stea pe cer
Când eşti din mine ruptă?
Şi vrei să fii la fel ca el
Şi rece şi căruntă?

De stelele lucesc pe cer
Sub ochiul tău albastru,
Lucesc căci toate sunt la fel
Cu-mbătrânitul astru.

Dar de-l iubeşti copila mea
Tu dute de-l găseşte,
Şi coborând pe steaua ta
Tu vezi de te iubeşte.

Căci nici el nu e muritor
Şi-a lui lumină-n noapte,
Străpunsă e de-un tainic dor
Ştiindu-te departe…

Părinte-i sunt ce din pământ
Vorbindu-i,lui m-arăt,
Răsar din tot căci nu sunt mort
Şi pot să vă dau tot.

”Ea se-aruncă precum o stea
Străpungătoare-n zare,
Pe când în locul lui sclipea
Se strecură în mare.

_O!Vin la pieptul meu te lasă
Pe o trestie de zahăr,
Şi dintre stele te coboară
Căci nu te vreau Luceafăr!

Te vreau un prinţ nemuritor
Venit din altă lume,
Pe raza ta să vii uşor
Şi să îmi dai un nume.

Te vreau un vis încondeiat
Cu o culoare clară,
Te vreau din stele strecurat,
Tu vino te coboară.

Tu din pământuri răsărind
Şi scufundat în mare,
Din toate mândru ai ieşit
Strălucitor în zare.

Nimic din tot ce eşti
Privirea nu-mi îngheaţă,
Căci eşti când străluceşti
Risipitor de ceaţă.

Pe raza ta călătorind
Mă simt la fel ca tine,
Şi împlinită mă întind
Spre tine din genune…

În locul tău mă simt un vis
Nemuritor dar singur,
Privind în marele abis
Mă înfior şi picur.

Lumini şi umbre pe pământ
Căci fără tine-s rece,
Te văd şi trist şi ca un gând
Degeaba timpul trece.

Rămâi la pieptul meu atins
De-o rază ce străluce,
Căci eu în lumea mea te simt
Nemuritor nu rece!

”În ăst răstimp el glasu-i auzea
Cum răsărea din mare,
Şi din pământuri suspina
Privindu-şi braţe goale.

_O!Tată,inima-mi se rupe
Şi îmi ciobesc lumina,
Îmi arde dor năpraznic tâmple
De ea pieri-i-ar vina.

De asta-ţi cer să-mi dai un loc.
Pe cerul meu să suie,
O stea cu numele de foc
Ce o avem şi nu e!

Tu prin iubirea ce i-o porţi
O faci nemuritoare,
Eu şti părinte că tu poţi
Să o ridici din mare.

_Luceafăr scump nemuritor
Tu dute te întoarce,
Lângă Cristina ce de dor
Nu poate a renaşte.

”Şi el pieri mânat de dor
Spre glasul care-l strigă,
Şi renăscut ca din pământ
El se grăbi s-o-atingă

Săltându-şi pleoapele tremurător
Ea ochiul şi-l coboară,
Către abis întunecos
Pe-o neânchisă rană.

Din umbra focului aprins
El gândul îşi desprinde,
Şi-ncununându-se cu-n vis
Pe ceruri se aprinde.

El luminând în hău adânc
Îşi face raza nadă,
Şi tremurându-şi nada blând
Se strecură în apă.

Dogoritor de-atâta foc
Ce-i arde printre raze,
Mută pământ din loc în loc
Şi în pustiuri oaze.

Peste abis nemărginit
El palmele îşi pune,
Şi din ăl haos nesfârşit
Ridică mândră lume.”

_O!Vin la pieptul meu te urcă
Pe raza-mi ce coboară,
Căci mie versus mi-ai făcut
Şi vorba-ţi mă-nfioară.

Din scripte lumii îi arăţi
Necunoscutul nume,
Cum poţi nimicul să-l suporţi?
O!Vin’ să-ţi dau renume.

Pe cerul meu ca să răsai
Coroană de Luceafăr,
Deasupra-mi frunţii să te am
Făcându-ţi stele leagăn.

Şi de Luceafăr nu mă vrei
Tu ia-mă-n mii de feluri,
Precum picturile-n ulei
Tu fă-mă din condeiuri.

Când legănându-te pe sus
Din fruntea mea te lasă,
Şi scuturându-te de-apus
În braţe-mi fii mireasă.

”Pe când el glasul îşi tăcu
Lucind de und’e locul,
Cristina-n hăuri dispăru
Strivindu-şi nenorocul

Din paşii ei cei rătăciţi
Pe valurile mării,
Se-asează-n poartă de castel
Privind spre estul zării.

Ţinându-şi mâinile în tâmple
Privirea şi-o coboară,
Şi tresărea luând aminte
La tot ce o-nconjoară.

Pe când în abis se-afunda
Văzând în toate moarte,
Luceafărul pe cer plutea
Făcându-i calea lapte.

Când sub o umbră de copac
Un pământean se-arată,
Îl vede-n ramuri legănat
Inima ei de fată.

Înveşmântat şi plin de el
Se-ndreaptă pământeanul,
Şi mărunţel şi mititel,
Vorbi precum mireanul”:

_Copilă tu ce răsărişi
Din marginile zării,
Te strecuraşi şi tresărişi
Din valurile mării.

Către copacul meu tu vin
Şi fii-mi muritoare,
Îţi dau o palmă de pământ
Şi tot ce lumea are.

Eu sunt un prinţ ce-n vechi castel
Îţi pregătesc odaie,
Şi-s cu Luceafărul la fel
Strălucitor şi mare.

Pe când el trist străluce-n cer
Şi printre stele trece,
Eu nu-s aici la fel ca el,
Sunt muritor,nu rece!

”Cristina-i prinde-n ochi cuvânt
Şi geana şi-o ridică,
Către Luceafărul de sus
Se-ndreaptă şi îi strigă”:

_O!Vin la pieptul meu te lasă
Pe-o trestie de zahăr,
Şi dintre stele te coboară
Căci nu te vreau Luceafăr!

Rămâi la pieptul meu atins
De-o rază ce străluce,
Căci eu în lumea mea te simt
Nemuritor,nu rece!

”Către copac se-ndreaptă apoi,
Surâde pământenul,
Iară Luceafărul pe sus
Lucea lovindu-i voalul.

Din voalul ei făcând o nadă
Îi prinde strălucirea,
Şi strălucind ca altădată
Îi farmecă privirea.”

_Luceafăr blând nemuritor
La tine mă ridică,
Căci am de tine mare dor
Şi-aicea îmi e frică.

Nu pot să fiu cu-acest copil
Căci moartea lui mă doare,
Pe când el este muritor
Eu sunt nemuritoare!

Rămân la pieptul tău s-ating
O rază ce-ţi străluce,
Căci şi în lumea ta te simt
Nemuritor,nu rece!..