VIAŢA LITERARĂ *cărţi , idei şi scriitori despre care nu aflaţi la televizor

6 Răspunsuri to “o Poezie”

1. 1 Mahmoud Djamal februarie 24, 2008 la 2:40 am

   Cerc

   azi am stat în genunchi
   şi am privit un trifoi
   ce-şi înfigea
   rădăcinile-n pământ
   bătând din aripi
   am ridicat o piatră
   şi am trasat cu ea
   un cerc
   în jurul tălpii
   azi am aşezat un ou
   în palmă
   şi l-am mângâiat
   până am adormit în el

   Mahmoud Djamal

   Răspunde
2. 2 fanitza februarie 24, 2008 la 5:08 pm

   faină iniţiativă!

   succes!

   Răspunde
3. 3 mihaela iunie 18, 2008 la 8:17 am

   LUMINEZ SI ASTEPT

   SUB HAINE ASCUND LUMINI DE ALTAR,
   SCàLDATà IN SURìS DE OGLINZI
   STIU Sà APAR, Sà DISPAR,
   ìN ROUà TE-NVàLUI DE STII Sà Mà PRINZI…

   MIHAELA COLIN CERNITU

   (firenze- italia)

   Răspunde
4. 4 Mary Deca august 3, 2008 la 8:02 am

   Scrisoarea a X-a.
   Un firav dintre aceea care nu se vãd cu ochiul
   κi plimbã plãcuta ºoaptã ºi se luptã cu norocul.
   Isteþimea minþii sale prin nemãrginirea zãrii,
   E vãzutã uimitoare rãsãrind din vraja mãrii.
   Ascultându-ºi ºoapta dulce sorocitã de-un prooroc,
   I se-aratã-n faþã iris ca un bulgãre de foc.
   Se plimba aºa, într-o doarã privind totul împrejur,
   ªi sfãrâmiþa-ntre gene mare bulgãre de scrum.
   El venea din multe gânduri spulberând ’’nimic’’ din cale,
   Pãreau încãlþate-n mare ale lui picioare goale.
   Încãlþãrile-i întinse revãrsându-se-n pustiuri,
   Clãbuceau lumini ºi umbre de pe marile întinsuri.
   De pãmânt cu rod sau fãrã, de pe feþe rebegite,
   Rãtãcite-n omenire ºi de nimeni întregite.
   Îi sta-n poale o scrisoare de din vale de Rovine,
   Amintindu-i de un geniu ºi de scurta lui sclipire.
   El zâmbeºte-n colþul gurii, blând coboarã al sãu surâs
   Pe o lacrimã cãzutã din al ei prea dulce plâns.
   Vede gându-i sclipitor rãstãlmãcind sens opus
   Ca pe-o razã de luminã strecurându-se de sus.
   Ãl firav printre cuvinte vede, strãlucirea minþii lui,
   Nime-n lume nu o vede parcã ar fi a nimãnui.
   ªi lipsit el de noroc ºi flãmând de-o vorbã bunã,
   Scânteind în întuneric el scânteile-ºi adunã.
   Când o mare de cuvinte îi face condeiul ros,
   Printre stele el se-aprinde strecurându-se de jos.
   mary deca t
   145 t
   Vede mintea lui lucratã, vede pana lui cioplitã,
   De o mânã a unui meºter cu o sete infinitã.
   Sete de iubire e ce doar prin iubire trece,
   Rãmasã-n lume ca un geniu, nemuritor nu ºi rece.
   El rãscolitor de timpuri mergând pânã-n marginile minþii,
   Pe când timpul îl rãstoarnã descreþeºte cuta frunþii.
   Ãl firav uriaº dintre cei ce nu-i poþi vede,
   κi ascultã a sale ºoapte ce pe buze par cã-i ºede.
   Scânteierea minþii lui îi aºeazã-n faþã gând,
   El pe-o foaie de hârtie îl aºterne tremurând.
   ‘’Urmãreºte aceastã carte de din vale de Rovine,
   Ce-a-nceput-o Eminescu ºi-a trimis-o þarã þie.
   Peste mine timp va trece ºi-oi pleca ºi eu din loc,
   Va rãmâne-n urmã acela cãtre care-am sã mã-ntorc.
   Ca o umbrã, ca un vis, ca o pulbere de stele,
   Printr-o ultimã scrisoare epilog la astã vreme.
   Acel ’’geniu’’ care vede-n viaþa lumii viaþa lui
   Este pulbere de stele în þãrâna oriºicui.
   Acea pulbere de stele-n viaþa lumii e lãsatã,
   ªi sub frunþile senine din belºug e revãrsatã.
   Pe când torente de iubire ies din gânditoare gânduri,
   Peste lume se ridicã învingând moarte ºi timpuri.
   Acel spirit din þãrânã se ridicã cãtre stele,
   ªi-i mereu sub fruntea ta, scânteierea minþii mele. . !

   Răspunde
5. 5 Mary Deca august 3, 2008 la 8:03 am

   Versus.

   Cum aş putea pe Făt-Frumos
   Să îl arăt şi eu sub pană?
   Să-i fac din toc sunând armonios
   Poveste într-o iarnă?

   Să repet că sta pe-un negru cal
   Şi-şi flutura basmaua?
   Că bătea pământu-n lung şi-n lat
   Cătând-o pe Ileana?

   Şi să repet că-i un voinic
   Neânfricat şi mândru?
   C-apare noaptea pe-un colnic
   De unde-şi mână gându’?

   În vale-n poartă de castel
   Unde visând Ileana,
   Stă-ntinsă-n flori de muşeţel
   Îngreunându-şi geana?

   Veniră bătrâneţile adânci
   Şi-astăzi Ileana este,
   În poală cu vreo şapte prunci
   Spunându-le o poveste:

   _A fost odată ca-n poveşti,
   A fost ca niciodată,
   Un Făt-Frumos bătând poteci
   Şi căuta o fată.

   Fermecătoare ca o zână,
   Cu plete revărsate,
   Din creştet până la pământ
   Şi sclipitoare-n toate.

   În visătoarea-i faţă
   Un gând să aibă dor,
   Să vadă-n dimineaţă
   Un prinţ nemuritor…

   Pe când din ochii ei cădeau
   Priviri în apa mării,
   În gândul ei păreau nimic
   Adâncurile zării.

   În tâmple palmele-şi ţinea
   Şi firea-i visătoare,
   Către adâncuri o purta
   Călătorind din soare.

   Privirea ochilor albaştri
   Năştea lumini şi umbre,
   Când apunând sau răsărind
   Se revărsau din tâmple.

   Părea o fee din adânc
   Pierdută printre stele,
   Şi ca o umbră pe pământ
   Se strecura din ele.

   În mintea Fătului-Frumos
   Prindea contur Ileana,
   Şi-n pieptul lui cânta duios
   Acoperindu-i geana.

   Sub sărutările din vis
   Clipeau a sale pleoape,
   Ţinându-i ochi întredeschis
   Se tremurau în noapte.

   Când printre gene se-arătau
   Fiorduri de lumină,
   În ochii lui se strecurau
   Părundu-i că se-nclină.

   Întreaga lume,înclinată
   O vede-n ameţire,
   Căci ameţit e el de fată
   Şi plin e de iubire.

   Din vis coboară-n al său braţ
   Şi lună şi luceferi,
   Păreau luceferi alintaţi
   Strălucitori şi veseli.

   Lipită luna de-al său braţ
   Părea încununată,
   De mii de stele prinse-n lanţ
   Şi zarea minunată

   Păreau scânteie de argint
   Unitele lor inimi,
   Şi răsărind în asfinţit
   Se dezlegau din chinuri.

   Din chinul dulcelor poveri,
   Din chinu-nstrăinării,
   Veneau din zare mângâieri
   Spre marginile mării.

   La ea privind cu ochi deschişi
   El vorba-şi face şoaptă,
   Când ea-i ţinea pe-ai ei închişi
   El dorul şi-l arată.

   _Rămâi în vis pe braţul meu
   Frumoasa mea Ileană,
   Şi scaldă-mă-n surâsul tău
   Mângâietor de rană.

   Deschide ochii adormiţi
   Priveşte-i pe luceferi,
   Cum te privesc încremeniţi
   De-atâta dor şi temeri.

   De teama pierderii de vis
   De a te şti pierdută,
   Împiedicându-te de-un plâns
   Fiind o stea căzută.

   Precum din mine tu răsari
   Întruchipând perfectul,
   La fel te simt pe când dispari
   Înconvoindu-mi sceptrul.

   Ne-nduplecată vrei s-apui
   Luceafăr ce-ţi priveşte,
   Aripa-ţi când pe cer te sui
   Născând altă poveste.

   ”Leneş gene ea le saltă
   Şi-l priveşte-n faţă drept,
   Îndrăzneaţă şi înaltă
   I se tremură pe piept.

   I se saltă-n colţuri buze
   Cu-n fermecător surâs,
   Îl întreabă aşa într-o doară
   Arătându-şi glasul plâns”:

   _Păi dacă el Hyperion
   Iubi pe Cătălina,
   De ce tu azi nu m-ai iubi
   Şi mai numi Cristina?

   De ce în vise tu mă vezi
   Căzută dintre stele,
   Pe când alăturea te-aprinzi
   Unindu-te cu ele?

   De ce în braţe tu mă prinzi
   Dacă mă ştii pierdută?
   De ce din viaţă tu mă stingi
   Numindu-mă căzută?

   Desprinde-te din vis te du
   De îmi clădeşte-o lume,
   Că toate-n asta mă duru
   Ducându-mă-n genune.

   Călătorind din alte lumi
   La mine te întoarce,
   Şi coborându-te-n genuni
   Din moarte mă renaşte.

   ”Şi Făt-Frumos îngândurat
   Se-nlătură din vise,
   Plecând în lume-ndurerat
   Către pământuri zise”:

   _Pământuri în fâşii întinse
   La capete de ape,
   Clădiţi-mi lume nouă din abis
   Şi-un răsărit în noapte.

   Din fundul mării ridicaţi
   Toiag să sparg văzduhul,
   Şi-n toată zarea să înalţ
   Un loc precum mi-e gândul.

   Îmi dau şi razele din trup
   Căci vreau a mă renaşte,
   Pe-o vie palmă de pământ
   De-n abis m-oi întoarce.

   Către Cristina să mă-ndrept
   Şi s-o trezesc din noapte,
   Strângându-i mâinile la piept
   S-o rătăcesc din moarte.

   Şi dacă sunt nemuritor
   Şi nume am Luceafăr,
   Cum aş putea să mă cobor
   Spre moarte doar în treacăt?

   Şi dacă ea,iubirea mea
   E-n lume muritoare,
   Cum aş putea să mă măsor
   Cu-a ei iubire mare?

   Îţi dau eu numele-napoi,
   Îţi dau şi nemurirea,
   Dar fă-mi o lume pentru ea
   Să îmi trăiesc iubirea.

   _Nemuritor ce din cuvânt
   Răsai şi vrei ţărână,
   Îţi dau orice dar om de rând
   N-ai cum să fii sub lună!

   Îţi dau pământ din el să faci
   O lume cum ţi-e gândul,
   Îţi dau orice acuma taci
   Căci pierzi degeaba timpul!

   ”În ăst răstimp când el pierind
   În zare precum vântul,
   În urma lui ea se vedea venind
   Pe când vorbea cu timpul”:

   _Părinte-al meu ce mă făcuşi
   O mândră stea în talpă,
   Tu dă-mi o palmă de pământ
   Răsăritor din apă.

   Şi dă-mi un loc ca să-mi aşez
   În nemurire soarta,
   Lângă Luceafăr să m-aprind
   Să nu mi-l fure alta.

   Ia-mi tinereţea ce o am
   Şi fă-mă muritoare,
   Sădeşte-n mine doar un dram
   Lumeasca alinare.

   _Copila mea,îţi dau ce vrei,
   Şi locuri nouă-n ceruri,
   Tu pe Luceafăr să îl iei
   În mii de alte feluri.

   Să-l vezi de-aici din locul tău
   Posomorât sub lună?
   Ah!Piară-ţi gândul ăsta rău
   Şi nu mai fi nebună!

   Tu vrei să fii o stea pe cer
   Când eşti din mine ruptă?
   Şi vrei să fii la fel ca el
   Şi rece şi căruntă?

   De stelele lucesc pe cer
   Sub ochiul tău albastru,
   Lucesc căci toate sunt la fel
   Cu-mbătrânitul astru.

   Dar de-l iubeşti copila mea
   Tu dute de-l găseşte,
   Şi coborând pe steaua ta
   Tu vezi de te iubeşte.

   Căci nici el nu e muritor
   Şi-a lui lumină-n noapte,
   Străpunsă e de-un tainic dor
   Ştiindu-te departe…

   Părinte-i sunt ce din pământ
   Vorbindu-i,lui m-arăt,
   Răsar din tot căci nu sunt mort
   Şi pot să vă dau tot.

   ”Ea se-aruncă precum o stea
   Străpungătoare-n zare,
   Pe când în locul lui sclipea
   Se strecură în mare.

   _O!Vin la pieptul meu te lasă
   Pe o trestie de zahăr,
   Şi dintre stele te coboară
   Căci nu te vreau Luceafăr!

   Te vreau un prinţ nemuritor
   Venit din altă lume,
   Pe raza ta să vii uşor
   Şi să îmi dai un nume.

   Te vreau un vis încondeiat
   Cu o culoare clară,
   Te vreau din stele strecurat,
   Tu vino te coboară.

   Tu din pământuri răsărind
   Şi scufundat în mare,
   Din toate mândru ai ieşit
   Strălucitor în zare.

   Nimic din tot ce eşti
   Privirea nu-mi îngheaţă,
   Căci eşti când străluceşti
   Risipitor de ceaţă.

   Pe raza ta călătorind
   Mă simt la fel ca tine,
   Şi împlinită mă întind
   Spre tine din genune…

   În locul tău mă simt un vis
   Nemuritor dar singur,
   Privind în marele abis
   Mă înfior şi picur.

   Lumini şi umbre pe pământ
   Căci fără tine-s rece,
   Te văd şi trist şi ca un gând
   Degeaba timpul trece.

   Rămâi la pieptul meu atins
   De-o rază ce străluce,
   Căci eu în lumea mea te simt
   Nemuritor nu rece!

   ”În ăst răstimp el glasu-i auzea
   Cum răsărea din mare,
   Şi din pământuri suspina
   Privindu-şi braţe goale.

   _O!Tată,inima-mi se rupe
   Şi îmi ciobesc lumina,
   Îmi arde dor năpraznic tâmple
   De ea pieri-i-ar vina.

   De asta-ţi cer să-mi dai un loc.
   Pe cerul meu să suie,
   O stea cu numele de foc
   Ce o avem şi nu e!

   Tu prin iubirea ce i-o porţi
   O faci nemuritoare,
   Eu şti părinte că tu poţi
   Să o ridici din mare.

   _Luceafăr scump nemuritor
   Tu dute te întoarce,
   Lângă Cristina ce de dor
   Nu poate a renaşte.

   ”Şi el pieri mânat de dor
   Spre glasul care-l strigă,
   Şi renăscut ca din pământ
   El se grăbi s-o-atingă

   Săltându-şi pleoapele tremurător
   Ea ochiul şi-l coboară,
   Către abis întunecos
   Pe-o neânchisă rană.

   Din umbra focului aprins
   El gândul îşi desprinde,
   Şi-ncununându-se cu-n vis
   Pe ceruri se aprinde.

   El luminând în hău adânc
   Îşi face raza nadă,
   Şi tremurându-şi nada blând
   Se strecură în apă.

   Dogoritor de-atâta foc
   Ce-i arde printre raze,
   Mută pământ din loc în loc
   Şi în pustiuri oaze.

   Peste abis nemărginit
   El palmele îşi pune,
   Şi din ăl haos nesfârşit
   Ridică mândră lume.”

   _O!Vin la pieptul meu te urcă
   Pe raza-mi ce coboară,
   Căci mie versus mi-ai făcut
   Şi vorba-ţi mă-nfioară.

   Din scripte lumii îi arăţi
   Necunoscutul nume,
   Cum poţi nimicul să-l suporţi?
   O!Vin’ să-ţi dau renume.

   Pe cerul meu ca să răsai
   Coroană de Luceafăr,
   Deasupra-mi frunţii să te am
   Făcându-ţi stele leagăn.

   Şi de Luceafăr nu mă vrei
   Tu ia-mă-n mii de feluri,
   Precum picturile-n ulei
   Tu fă-mă din condeiuri.

   Când legănându-te pe sus
   Din fruntea mea te lasă,
   Şi scuturându-te de-apus
   În braţe-mi fii mireasă.

   ”Pe când el glasul îşi tăcu
   Lucind de und’e locul,
   Cristina-n hăuri dispăru
   Strivindu-şi nenorocul

   Din paşii ei cei rătăciţi
   Pe valurile mării,
   Se-asează-n poartă de castel
   Privind spre estul zării.

   Ţinându-şi mâinile în tâmple
   Privirea şi-o coboară,
   Şi tresărea luând aminte
   La tot ce o-nconjoară.

   Pe când în abis se-afunda
   Văzând în toate moarte,
   Luceafărul pe cer plutea
   Făcându-i calea lapte.

   Când sub o umbră de copac
   Un pământean se-arată,
   Îl vede-n ramuri legănat
   Inima ei de fată.

   Înveşmântat şi plin de el
   Se-ndreaptă pământeanul,
   Şi mărunţel şi mititel,
   Vorbi precum mireanul”:

   _Copilă tu ce răsărişi
   Din marginile zării,
   Te strecuraşi şi tresărişi
   Din valurile mării.

   Către copacul meu tu vin
   Şi fii-mi muritoare,
   Îţi dau o palmă de pământ
   Şi tot ce lumea are.

   Eu sunt un prinţ ce-n vechi castel
   Îţi pregătesc odaie,
   Şi-s cu Luceafărul la fel
   Strălucitor şi mare.

   Pe când el trist străluce-n cer
   Şi printre stele trece,
   Eu nu-s aici la fel ca el,
   Sunt muritor,nu rece!

   ”Cristina-i prinde-n ochi cuvânt
   Şi geana şi-o ridică,
   Către Luceafărul de sus
   Se-ndreaptă şi îi strigă”:

   _O!Vin la pieptul meu te lasă
   Pe-o trestie de zahăr,
   Şi dintre stele te coboară
   Căci nu te vreau Luceafăr!

   Rămâi la pieptul meu atins
   De-o rază ce străluce,
   Căci eu în lumea mea te simt
   Nemuritor,nu rece!

   ”Către copac se-ndreaptă apoi,
   Surâde pământenul,
   Iară Luceafărul pe sus
   Lucea lovindu-i voalul.

   Din voalul ei făcând o nadă
   Îi prinde strălucirea,
   Şi strălucind ca altădată
   Îi farmecă privirea.”

   _Luceafăr blând nemuritor
   La tine mă ridică,
   Căci am de tine mare dor
   Şi-aicea îmi e frică.

   Nu pot să fiu cu-acest copil
   Căci moartea lui mă doare,
   Pe când el este muritor
   Eu sunt nemuritoare!

   Rămân la pieptul tău s-ating
   O rază ce-ţi străluce,
   Căci şi în lumea ta te simt
   Nemuritor,nu rece!..

   Răspunde
6. 6 mihaela septembrie 11, 2008 la 8:51 pm

   poezii populare romànesti, balade, doine si cintece de haiducie, TRADUSEin limbi internazionale.

   Răspunde

Lasă un răspuns